Rosu sangeriu

Desi e cam tarziu pentru constatarea pe care o voi face, ma garabesc sa scriu in penultima zi a lui Martie.

Toata iarna m-am minunat si m-am infrigurat cand vedeam domnisoarele pe strazile americane. Frig de nu mai stiai cum sa te incovoiesti sub palton, cand vezi trecand pe langa tine, cu nosalanta si cu caldura sufleteasca poate, o tantilica in fusta scurta. O sa zici si ce-i cu asta!? Stai asa.......piciorusele-i golete erau expuse la temperatura de afara. In picioarele desculte avea slapi de plaja........unghiile ii erau rosii sangeriu. De la oja sau de la frig????

Ca si voi, mi-am spus - no, o fi exceptia. Dar nuuuu!!! Iarna e lunga si e frig ca in Timisoara, asa ca am avut sanse sa ma minunez de rezistenta la frig a acestei natii feminine. Nu odata am vazut femei in pantofi fara ciorapi si cu degetelele la aer!

Afara ninge.......eu in cizme, ca omul normal (consider), alte persoana feminine cu picioarele in slapi. Da, slapi!!!!......Nu pot intelege pentru ce sacrificiul?? Ca pe bune, nu e loc de a crede ca sunt calduroase la picioare! Aiurea, nu cumpar faza asta pentru ca li se vedeau venele vinetii si unghiile rosiiiiiii!

Si ca sa nu ma luati drept un critic de incaltaminte, sau critic la adresa americancelor, va spui ca pe la inceputul lui februarie m-am dus sa imi cumpar "cipicei" (le spun asa pantofilor fara toc, care se poarta de cativa ani primavara si vara). De ce "cipicei" iarna, in luna lui Gerar??? Pentru ca erau la reducere fratilor! La reducere de reducere! Si aici in US am invatat sa am rabdare mare pana vine reducerea! Oricum, am crezut ca cipiceii or avea ceva defecte, sau pe acolo.......dar vanzatorul mirat de intrebarea mea "De ce sunt la reducere?" mi-a raspuns mirat si el: "Ca se termina iarna si nu se mai poarta!"

Ca sa vezi ce tuta sunt! Se termina iarna si normal ca nimeni nu mai poarta pantofi de .......primavara!?

Deci dragele mele, ce cizme si sosete de lana crosetate de bunica........aiurea!! Piciorul gol golut, cu pedichiura la zi, normal, si la aer curat cu el, la temperaturi de -4 grade!!!

Cate sacrificii face o femeie sa fie la vedere?

Carcotasa din mine, ii spunea lui Jonathan ca femeile astea poate sunt ele sexi, dar si cu muci la nas! Mmmmmmmm ce sexiiii!

Diary equal on line communication??

Mi s-a parut interesant filmuletul. 

http://www.youtube.com/watch?v=PN2HAroA12w

Noile cai de comunicare iti dau impresia ca ai multi prieteni care te "Asculta", care sunt atenti la ce faci sau spui..........dar sunt oare cu adevarat prietenii tai?? Cate comentarii ai pe pagina ta de blog la fiecare articol si cati "prieteni" ai in lista de urmarire??

Da, ne spuem ca scriem pentru noi, dar undeva acolo speram ca si alticneva sa fie curios de ce ni se intampla. Poate chiar sa fie partas activ la unul din lucrurile impartasite. Unde sunt strok-urile, daca nimeni nu "ne" citeste, sau daca ne citeste nu da un feedback? Nu facem nimic doar ca sa fim ignorati. Nu e ceea ce cautam!

Imi place sa citesc ce spun altii, chiar daca nu-i cunosc. Rar fac comentarii....Cineva spunea ca  blogul "Este o carte de vizita si un loc unde poti spune cine esti, ce crezi si unde vrei sa ajungi." Inclin sa cred ca nu e departe de adevar, dar de multe ori e doar "one way communication". Si o comunicare adevarata e in ambele sensuri!! Nu?

Si atunci.........

de ce ne lasam bombardati cu atat de multe variante de a "comunica" online? (facebook, twitter, blog......). 

Cand eram mai tinerica, faceam lucrul acesta in jurnal - jurnal ale caror pagini le consideram "secrete" personale si nu vroiam sa le citeasca nimeni. Acum scriu pe blog si facebook ca sa ce? Ca sa am falsa impresie ca impartasesc cu cineva, in mod autentic, ale mele sentimentele si trairi?

Care e motivul pentru care voi ati ales sa aveti propriul blog? Ce va aduce nou cand cititi cele scrise de altii? - am pus intrebari ca sa adun cateva "puncte" la comentarii ;)

Mandru de a fi roman?!

De cate ori cineva imi aude accentul ma intreaba de unde sunt. Si cu mandrie in glas spun ca sunt din Romania. Unii stiu pe unde se afla, altii mai putin. Unii ma intreaba cum e in Romania si daca imi place in Wasington. Le descriu cat mai frumos tara mea, cu care ma mandresc!

In ultimele saptamani am primit si eu, noutatile evenimentelor cu si despre tigani, romani si italieni ce au circulat pe interent.

Am semnat petitia ce a circulat pe net si m-am minunat de "puterea" tiganilor, putere pe care noi se pare ca o tot negam sau ne facem ca nu vedem, nu auzim.

Intr-o duminica, butonand la TV dau de o emisiune concurs ce se petrecea la noi in tara (Romania). Nu e o emisiune pe care o vizionez, deci m-am prins de reguli pe parcurs. Sunt 7 echipe, cate 2 in echipa, care trebuie sa ajunga din Frankfurt (in cazul respectiv) la Bucuresti. Fiecare echipa e pe cont propriu cu gasit aeroport, zbor, taxi.....

Ajunsi in Bucuresti au de gasit o anumita Sala de Gimnastica, unde unul din parteneri trebuie sa se imbrace in costumul de gimnastica national si are de facut cateva figuri la 3 aparate: sol, paralele si barna. A fost dragut sa ii vezi pierzandu-si echilibrul, sa vezi barbati imbracati in costumul fetelor de gimnastica (asta ptr ca nu toate echipele sunt mixte). Ok, pana la urma toti reusesc sa treaca probele cu chiu cu vai.

Urmatoarea proba era sa merga in Brasov si sa gaseasca Biserica Neagra. Noroc ca romanii nostri stiu engleza si le-a fost usor sa gaseasca taxi, iar soferul sa-i inteleaga si sa ii duca la Biserica Neagra. Ajunsi acolo aveau de ales intre doua probe:

*Castelul Bran si

*The gipsy move .

Din 7 echipe, 4 au ales "the gipsy move" in ideea ca e mai usor - gandidu-se ca au doar de dansat, iar 3 au ales Castelul Bran.

Toate bune si frumoase, desi nu mi-a placut ideea cu tiganii. Ca sa ma irit si mai tare cand am vazut in ce anume consta proba. Satra de tigani se afla in plin camp, cu muzica si dans si cu "gunoaiele" aferente, gen: roti de masina, carcasa de la masina, mobila, fier...... So, proba nu a costat in dansul tiganilor, ci in a-i ajuta pe tigani sa se mute. Tipic, tiganii se chefuiau, iar echipele trebuiau sa le mute boarfele. JENANT!!! La un moment dat o echipa nu isi mai gasea haina si borseta cu acte. Barbatul din echipa incepuse speriat sa le caute si ii spunea partenerei ca tiganii fura, ca pentru asta sunt ei renumiti...si ca ce se face el fara pasaport, viza.... In final, lucrurile respective nu erau furate, cred ca le uitase intr-o caruta.

Nu stiu de ce m-am pus sa scriu asta, dar vizionand emisiunea si stiind ce se petrece in realitate in Italia, Elvetia m-am enervat foarte tare sa vad ca pe langa Nadia Comaneci, Biserica Neagra, Castelu Bran, tiganii reprezinta istoria noastra sau, daca nu istorie, ceva semnificativ ptr tara. M-am intrebat cine e raspunzator cu partea asta?? Chiar nu au putut sa gaseasca altceva??? Incredibil cum ne afisam in fata strainilor. Singuri ne promovam astfel.

Si acum cand scriu simt ca devin furioasa pe noi romanii ca lasam sa aratam, ca specific tarii, satra de tigani. Recunosc ca am simtit cum o rusine ma inconjoara in a mai spune ca vin din R omania. Sper sa depasesc aceasta "rusine", pentru ca am multe alte motive pentru care vorbele "dulce Romanie" sunt valabile.

Angels Eyes (john hiatt)

Facusem o lunga introducere pentru a ajunge intr-un final la mine, la voluntarul din mine.

Deci cu tot backgroundul si cu exemplele altora, mi-am promis mie ca voi ajuta si ma voi implica in comunitatea in care ma voi afla. Nu stiam ce anume inseamna asta si ce optinui voi avea. Nu stiam, atunci, daca o sa-mi placa sau nu. Si am avut aceasta intrebare pana acum cateva saptamani cand, mi-am dat seama ca nu conteaza atat de mult daca imi place sau nu, cat ceea ce primesc la sfarsitul voluntariatului de la cei cu care interactionez. Si ceea ce primesc imi place. :)

Pana la urma am ales sa fiu tutore voluntar la "Horton's kids" - o organizatie nonprofit care are ca scop sa ridice nivelul educational al unor copii intre 4 ani-17 ani. Acesti copii (toti negrii) locuiesc la numai 3 mile de Capitol, in Anacostia - o zona recunoscuta pentru "razboaiele cu gloante". Eu imi imaginez ca e cam ce vedem in filme. S-ar putea sa nu fiu departe de realitate. De ce spun asta? Pentru ca nu exista copil care sa nu fi pierdut pe cineva drag, sau sa nu aiba fratele, verisorul in puscarie.

Acest NGO este foarte bine organizat si promovat, ca mai toate actiunile caritabile de aici. Vazusem anuntul in ziar, unde spuneau ca au o lista lunga de copii in asteptare si ca le trebuie mai multi tutori voluntari.

Pentru atingerea obiectivului- educatie:

*3 autobuze merg in acea zona, aduna copiii si ii aduce intr-una din cladirile renumite de langa Capitol - cladirea guvernatorilor US, care le-a pus la dispozitie cateva sali;

*fiecare copil are dosarul personal cu obiectivele de invatare specific;

*voluntarii isi petrec 2 ore one-to-one cu cate un copil, timp in care fac temele (la copii mai mari), sau ii invata sa scrie, sa citeasca (la cei mici);

*sunt in prezent 140 de copii, deci aproape 200 de voluntari, in care intra si acele persoane ce au rol de "back-up" al voluntarilor care nu pot ajunge in acea zi.

*voluntari care duminica ajuta la organizarea si desfasurarea "mini excursiilor" - fie in Parcul ZOO, fie la muzee, la strand...

*voluntari care participa la organizarea Pastelui - fierberea oualelor, probabil si colorarea lor (nu stiu inca), umplerea unor oua de plastic cu candys, organizarea unor activitati....

*programe de orientare pentru potentialii voluntari;

Ca si voluntar, am avut copii timizi cu care am lucrat si mai putin timizi. Hahaha, ce bine mi-ar pica uneori timiditatea unora.

O fetita de 8 ani, de prima data cand m-a vazut, mai bine zis cand m-a auzit vorbind, si-a bagat degetul in gura si nu a mai scos nici un cuvant. Normal, am incercat sa o fac sa spuna cateva cuvinte. Nimic! Dintr-o data imi spune clar si sincer ca "nu ma place". Sa-mi fi vazut fata!? Pe moment nici nu mi-am dat seama ca mi se adreseaza sau ca am inteles bine ce mi-a spus. Acum na, sunt adult si pot accepta usor ca unii oameni ma plac, iar altii mai putin sau deloc. Dar sa vina spus de la un copil.......e prea sincer! De ce nu ma place??? Pentru ca vorbesc ciudat! Hahahaha! E adevarat, normal! Eu, desi ma aud, nu imi dau seama cat de stalcit sau de neaccentuat/accentuat vorbesc. NU imi pot da seama cum sun eu pentru un vorbitor nativ de engleza.

Am incercat sa profit de chestie si sa ma dau "interesanta" (functioneaza cu ceilalti) ca sunt de departe, de undeva din Europa (ca Romania nu ii suna copilei nicicum). Nu cred ca am impresionat-o. In fine, pana la sfarsitul zilei am reusit sa o fac sa coopereze cu mine si sa atingem 30% din obiectivul de invatare.

In alta seara am lucrat cu un baiat de 6 ani. A fost greu sa lucrez cu el ca era foarte tacut, iar cand vorbea vorbele ii erau mult soptite. Ma si vad aplecata asupra lui, cu urechea-mi aproape de gura lui ca sa pot auzi si intelege ce spune. Deci un baiat tacut, linistit, cuminte. Aproape de sfarsitul celor doua ore observ ca ochii lui sunt umezi - se lupta sa isi tina lacrimile. L-am intrabat care e motivul lacrimilor, a tristetii pe care o simte. Mi-a spus ca ii e dor de fratele lui mai mare. Surprinsa ca se deschide atat de usor am continuat sa aflu mai multe despre tristetea lui. Si am aflat ca fratele mai mare e in puscarie si ca parintii lui nu il fac partas al vizitelor la puscarie. Micutul nu stia pentru cat timp fratele lui e inchis. Dar ii lipsea enorm! Fratele cel mare obisnuia sa se joace cu el, sa ii vrobeasca frumos.... I-am sugerat sa ii scrie cat de dor ii e de el, cat de mult il iubeste....Se pare ca deja o facea, dar lipsa unui raspuns inapoi din partea fratelui il facea sa se simta uitat.

M-a impresionat la maxim! Nici nu ne dam seama cat de mult poate afecta un asemenea eveniment un copil. Probabil parintii nici nu se gandesc ca el are propriile lui sentimente, si ca e furios si el pe cele intamplate. Ca adulti avem tendinta sa ne gandim ca doar noi stim ce semnificatie are evenimentul, ca doar noi simtim autentic in raport cu evenimentul si avem tendinta sa desconsidram sentimentele copiilor. Negam ca cel mic intelege ce se intampla si sufera alaturi de noi.

Dar copii ca el sufera in tacere! Se retrag in lumea lor si isi ascund tristetea, lacrimile, furia provocata de absenta unei persoane dragi.

O mamica a dedicat o poezie voluntarilor:

Donnetta Wills, a mother of four Horton’s Kids, wrote you a poem entitled,

“Thank You”.

Thank you for the things you do

The turkeys, the hams, the stuffin’ too

Christmas and Thanksgiving are always good

When the Horton Kids come through our ‘hood

Our stockings are full our turkeys are buff

My holidays are relaxing ‘cause they aren’t so rough

So thank you again for making my family smile

You’re such a blessing and I hope you’ll be around for a while

THANK YOU AGAIN FOR THE THINGS YOU DO

OH YEAH BEFORE I FORGET

“MAY GOD BLESS YOU!”

Voluntariat - normal si firesc

Cum e sa faci voluntariat si sa fie ceva normal, ca o chestie in agenda de lucru? Adica, nu ca o fapta deosebita si iesita din comun la care majoritaea prietenilor sa se mire "waw! voluntariat?" si sa nu stie ce si cum sa gandeasca despre.

In Timisoara nu mi-a trecut prin gand dorinta de a ajuta comunitatea, de a face ceva, sau mai bine zis, de a da fara sa primesc mai nimic inapoi, decat recunostinta (de multe ori neexprimata) a celui care beneficiaza de pe urma actelor mele. As putea blama cultura in care am crescut.........

Dar, am avut o "sefa faina" (Monica) care e inclinata spre a ajuta persoanele nevoiase (batrani, copii orfani, persoane cu handicap....). Monica isi doreste ca peste cativa ani sa poata face cat mai multe acte caritabile. I-am spus ca o admir pentru dorinta si sentimentele ei, dar ca eu din pacate nu prea simt la fel......... Si totusi, uite-ma pe mine pusa in situatia ("sarcina de lucru") de a prelua ideile ei si a organiza activitati sociale - voluntariat. Cine si-ar fi imaginat o Roxana in "don't feel" care la sugestia "sefei" pune baza unui grup de voluntari? In cautarea de "comori" (persoane care sa doreasca sa faca asta) am fost surprinsa sa aflu ca 2 persoane faceau de mult voluntariat. Am fost in faza "waw! in Timisoara sunt oameni care daca vor, gasesc unde sa faca fapte bune". Deci, cultura nu prea are multe de spus! Si am dat strockuri pentru asta, dar tot nu m-am vazut pe mine in situatia lor. Cu toate acestea, proiectele au fost duse pana la capat si sunt sigura ca ele continua cu mult mai mult elan, credinta si voie buna.

Un alt exemplu de voluntar/voluntariat a fost Jonathan, care era in Romania ca voluntar (Peace Corp). Si-a lasat viata fara griji traita in San Franciso ca sa faca ceva, nu pe bani, pentru a ajuta o comunitate. Nu stiu daca vorbim de curaj aici sau de mentalitatea unei culturi noi pentru mine, dar stiu cat de mandru este J pentru decizia luata, pentru tot ce a reusit sa faca in Romania, si pentru persoanele cu probleme care au "profitat" de pe urma lui. Cel mai mult e satisfacut ca a reusit sa aduca zambete si sperante pe fetele beneficiarilor (persoane adulte cu dizabilitati intelectuale). Ideea e ca nu am stiut ce sa cred despre el la inceput - pentru noi, sau mai bine zis pentru mine, era ciudat sa iti lasi casa, masa, familie, servici si sa pleci asa "in lume" sa faci voluntariat. Auzi tu, voluntariat!! Si nu o luna ci doi ani. Doi ani, sa faci o pauza de la viata personala si sa o dedici altora. Felicitari celor multi care fac asta, felicitari celor care promoveaza voluntariatul ca pe ceva normal.

Nu a trecut prea mult ca sa realizez ca nevoia de voluntariat e bine promovata aici, in US: citesc anunturi peste tot, reclame sau aud ca se organizeaza evenimente la care oricine e binevenit sa ajute. Institutiile au un program bine pus la punct de voluntariat. Plus oamenii, aici, fac asta de la sine. Si nu sunt doar cativa, ci majoritatea.

De exemplu, am vazut familii care, de Thanksgiven Day, au impartit mancare cersetorilor din parcuri. La venirea iernii si deci a frigului ceva asociatii au impartit paturi acestora. In alta zi s-a organizat un "grill party" (l-am numit eu;)) in parcuri, ca acestia sa aiba mancare proaspata si calda.

Eu vad si gandesc putin diferit acest ajutor. E ok sa ii ajuti, dar mi se pare putin aiurea sa oferi un confort minim astfel incat aceste persoane sa poata face fata iernii si deci sa te impiedici zilnic de ei cand trebuie sa treci printr-un parc......E lucrul care nu imi place deloc aici: sa nu pot sta in parc pe o banca sau pe iarba si sa citesc o carte.

Sau, alte firme, in anumite zile, la pauza de pranz un numar de angajati merg la scoala din apropiere sa supravegheze copiii, cat invatatoarele isi iau pranzul. Si probabil exemplele ar curge de la sine, daca as fi in contact mai mult cu acest gen de activitate.

E o introducere lunga pentru noua mea experienta ca voluntar in America. (va urma)

"Only a life lived for others is a life worthwhile" - Albert Einstein

Blessed To Be A Witness (ben harper)

"Jon and I spent this weekend celebrating Obama's inauguration. 

It was such a nice experience for me and for the millions of others who joined us in the cold and wind. But I am glad that we got out and were with the crowds. It was so crowded but was so organized at the same time. 

Everybody showed so much respect for Obama and they believe in him, which I think is very good for a leader.  

I really felt like this is and will be my future, this is the country that will adopt me. So like the others I too have hopes and believe that my hopes will come true.

I also bought my first American flag and cheered with everybody."

Asta e un e-mail trimis prietenilor de aici dupa inaugurarea noului Presedinte al USA. Ma bucur ca am avut sansa sa fiu in aceste momente istorice aici in DC si sa particip alaturi de oameni necunoscuti, dar care aveam acelasi motiv de bucurie. Am apreciat enorm organizarea si civilizatia celor mai mult de 2000 de oameni care au participat la eveniment. Dupa 3 zile, cand Washington si-a revenit la "normal", fara turistii veniti pentru inaugurare, politia nu a avut nici o reclamatie de furt, de injurie, de accidente, altercatii sau alte lucruri nefericite.

Acum dupa 55 zile de presedintie se intampla multe. 

Obama ramane acelasi personaj serios, cu o postura dreapta, cu privirea sus inainte si cu aceeasi incredere cu care si-a condus campania electorala. Acelasi om care mi-a facut placere sa-l ascult. Are aceasi aparitie pe sticla, acelasi ton al vocii cand vorbeste de familia lui sau cand vorbeste de lucruri mai serioase - cand afara se "razboiesc" democratii si republicanii cu privire la bail out plan. E optimist si increzator in planul pe care il abordeaza. 

Nu stiu prea multe despre politica, sunt inca o novice in acest domeniu, dar aici imi place sa ascult discutiile si comentariile reporterilor la CNN sau MSNBC. 

Adevarul e ca nimeni nu se pronunta daca e un plan bun sau nu!! Dar eu zic ca, daca am privi pe termen lung (cum imi place mie sa privesc viata) am scapa putin din frica, temerile si intrebarile fara raspuns care ne framanta zilnic.  E adevarat ca in prezent firmele au probleme, angajatii pierd joburi, magazinele si restaurantele se inchid, oamenii isi pierd casa pentru ca au facut investitii pe care stiau ca nu si le pot permite....(asta e ceea ce ma mira pe mine - sa cumperi o casa mare si frumoasa, cand tu stii ca nu ti-o poti permite). Am incercat sa ii inteleg uitandu-ma la partea business din aceasta afacere imobiliara - cum ca aceste persoane si-au cumparat casa cu gandul ca in 2 ani sa o vanda la un pret mai mare. Astfel ca ramane cu profit. Dar uite ca nu tot timpul castigi cand risti. Cine se gandea ca economia isi va intoarce "fundul" la toti?!  In urmatorii doi ani speram cu incredere ca criza in care suntem se va schimba in profit si intr-o America care va redeveni "taramul unde visele se implinesc". Nu stiu de unde am scos-o pe asta, dar imi amintesc ca majoritatea se gandeau la o America unde cainii sunt cu colaci in coada.

Luand pulsul orasului si ramanand tot in partea politico - economica a tarii remarc cu placere ca cladirile care erau in constructie in septembrie, cand m-am mutat eu aici, sunt terminate sau aproape terminate. Ceea ce ar putea insemna ca nu totul e negru cum pare. Si ca bani si motive sa duca pana la capat ce au inceput, pe vremea cand era mai roz, sunt.  Totusi, e adevarat ca dintr-o cladire cu 8 etaje, doar 3 etaje sunt ocupate de diferite firme. Imi spun ca ceva semn bun e de luat in seama si ca, cu rabdare si incredere, celelalte etaje se vor ocupa in viitorul apropiat. 

"Nothing is permanent in this wicked world - not even our troubles" - Charlie Chaplin

de vorba cu mine insami in scris

Aloha!!

M-am tot gandit daca sa imi pun gandurile pe "hartie" si de ce as face-o. Nu am un motiv anume pentru care incep acest blog. Dar stiu ca imi face mie bine, si ca in timp, imi pot perfectiona naratiunile.

Am aflat ca scriem pentru ca scrisul e o forma de promisiune care ne-o facem noua insine; pentru ca scrisul e o prima forma de trecere de la dorinta la actiune. Si ca, scriind ne intelegem mai bine pe noi insine si ne putem vorbi mai bine noua si celorlalti.

De 9 luni sunt plecata din tara. De 9 luni am lasat confortul si siguranta celor 31 de ani in Timisoara, Romania.

Am acceptat aceasta schimbare de 180 de grade, in credinta ca maturitatea varstei si experienta acestor ani imi vor fi de ajutor. Se pare ca am gandit bine si am ales si persoana potrivita cu care sa fac aceasta schimbare.

So, iata-ma intr-o tara mult visata de altii, dar nu de mine....... Niciodata nu m-am gandit ca in alta tara mi-ar putea fi mai bine. Deci, nu am avut ganduri, vise sa plec si sa las confortul zilelor mele monotone.

Pentru ca eu si sotul meu Jonathan (Jon) suntem persoane de "oras", iata-ma in capitala US, Washington, la numai 10 minute de mers de Casa Alba. Nice neighbourhood! ;)

Washington oras multicultural, oras unde politica e la ea acasa.

Un oras in care 65% sunt negrii restul alte natii.

Un oras in care auzi tot felul de conversatii in limbi neintelese.

Un oras cu parcuri pline de veverite si oameni ai strazii.

Un oras in care strazile sunt pline de firme cu avocati sau cu angajati ai guvernului, si cu asociatii de toate felurile. Ma mir cum de au construit un bloc cu apartamente in mijlocul acestor firme.

Un oras in care oamenii sunt imbracati business cu exceptia zilei de vineri cand sunt casual.

Un oras care e plin de viata in cursul celor 5 zile din saptamana si linistit in weekend. Desi, ma contrazic putin, acum cu venirea primaverii weekendurile sunt pline de turisti. Deci, forfota e permanenta.

Imi amintesc ca, pentru prima data cand am pasit in oras, ba chiar din avion cand ne pregateam sa aterizam, mi-am spus " Waw, e ca Timisoara!!". Si sentimentul asta il am si in ziua de azi. Jonathan rade de mine de fiecare data cand spun asta noilor prieteni. (cand spun noi prieteni ma refer la prieteni americani). Dar eu ma simt ca acasa, m-am adaptat foarte usor si imi place viata de aici.

Asa ca, am o baza buna pe care sa imi construiesc o noua viata, o noua baza de siguranta, noi radacini, noi prieteni si un nou viitor.

"Follow your instincts. That's where true wisdom manifests itself" - Oprah W.