A little touch

What are some of my experiences during my time volunteering at Hospital?

When visitors first come to the Hospital, they must check in at the front desk. I greet them and ask them why they are here. Usually they are here to visit a patient. So I look up the patient's name in the computer and tell them the room number. They then have to sign in, show me their ID card and then I give them a wristband.

Seems simple enough, yet you cannot imagine the difficulties this often presents. Some of them refuse to wear the wristband. Others don't have any picture ID. Others make a signature instead of reading the instructions and simply writing their name legibly. Some mumble complaining about the procedures and then say "why it is so hard to get into the Hospital?". So I really have to be prepared to patiently answer to all these questions or complaints .

But I can never prepare myself for the most difficult situations: those who come to visit their child in the ICU or ER. The first thing I notice is the trembling in their hands when they sign in. I feel such pity for them and wish there was something I could do to help them.

I don't know the details, but I can see the fear in their face. The only thing I can do for them is offer a little comfort as I hold their hand in mine for a few seconds. I then see a little smile and a "thank you" in their eyes.

These moments are so emotional for me. Each time I thank God that my family and I are all healthy.

volunteering- only doing what others don't like to do?

I started volunteering at Hospital in April of this year. I asked to work in the psychiatric unit with the idea that I could use my education, and with the hope that I would learn more about the differences between a psychiatrist's approach and a therapist's approach to treatment.

The patients were admitted for just 3 to 7 days. Rarely did some stay more than a week. Usually though some would return after a week or so. Each patient has their own room, which is nice. But there is little interaction. They have breakfast, and then, if they want to they may participate in some group discussions. The rest of their day includes lunch, the doctor visits them and the nurses give them their medication.

At first, I didn't have much to do. I worked there mid morning until mid afternoon. I hardly ever saw any "crazy" behavior. I heard that sometimes patient behaviors were worse during the evenings.

But I was there to help and so I asked myself "What can I do to help the nurses and to help myself too?" A month had gone by and I was feeling frustrated because I felt like I was waisting my time. And even though I was volunteering that didn't mean that my time wasn't valuable. To find an excuse I started thinking that maybe "volunteering" means that you do nothing. Could this be true??

I tried to be patient, and give myself a little more time to become acquainted with the hospital. But nothing changed. I continued to walk around the unit, went up and down the elevator bringing the patients their belongings from security and did little things here and there for the nurses. Ok, I was helping the nurses a bit, but I wasn't getting back anything for me.

After a few months of volunteering at the psychiatric unit I "sang out" to the volunteer coordinator and requested something more stimulating. She sent me to an administrative department where I stapled papers for 4 hours. And then she had me pack up someone's stuff in boxes. Are you kidding me!!!

Now I told myself that volunteering [there] means to do what the others don't want to do.

But I was not willing to accept that. So upset and disappointed I "sang out" again to the coordinator. Finally she gave me some administrative things to do where I was stimulated, such as dealing with personnel files, making phone calls and organizing appointments. And a few hours a day I also work at the front desk where I interact with lots of different people.

I can honestly say that now I look forward to going to volunteer at the Hospital.

Angels Eyes (john hiatt)

Facusem o lunga introducere pentru a ajunge intr-un final la mine, la voluntarul din mine.

Deci cu tot backgroundul si cu exemplele altora, mi-am promis mie ca voi ajuta si ma voi implica in comunitatea in care ma voi afla. Nu stiam ce anume inseamna asta si ce optinui voi avea. Nu stiam, atunci, daca o sa-mi placa sau nu. Si am avut aceasta intrebare pana acum cateva saptamani cand, mi-am dat seama ca nu conteaza atat de mult daca imi place sau nu, cat ceea ce primesc la sfarsitul voluntariatului de la cei cu care interactionez. Si ceea ce primesc imi place. :)

Pana la urma am ales sa fiu tutore voluntar la "Horton's kids" - o organizatie nonprofit care are ca scop sa ridice nivelul educational al unor copii intre 4 ani-17 ani. Acesti copii (toti negrii) locuiesc la numai 3 mile de Capitol, in Anacostia - o zona recunoscuta pentru "razboaiele cu gloante". Eu imi imaginez ca e cam ce vedem in filme. S-ar putea sa nu fiu departe de realitate. De ce spun asta? Pentru ca nu exista copil care sa nu fi pierdut pe cineva drag, sau sa nu aiba fratele, verisorul in puscarie.

Acest NGO este foarte bine organizat si promovat, ca mai toate actiunile caritabile de aici. Vazusem anuntul in ziar, unde spuneau ca au o lista lunga de copii in asteptare si ca le trebuie mai multi tutori voluntari.

Pentru atingerea obiectivului- educatie:

*3 autobuze merg in acea zona, aduna copiii si ii aduce intr-una din cladirile renumite de langa Capitol - cladirea guvernatorilor US, care le-a pus la dispozitie cateva sali;

*fiecare copil are dosarul personal cu obiectivele de invatare specific;

*voluntarii isi petrec 2 ore one-to-one cu cate un copil, timp in care fac temele (la copii mai mari), sau ii invata sa scrie, sa citeasca (la cei mici);

*sunt in prezent 140 de copii, deci aproape 200 de voluntari, in care intra si acele persoane ce au rol de "back-up" al voluntarilor care nu pot ajunge in acea zi.

*voluntari care duminica ajuta la organizarea si desfasurarea "mini excursiilor" - fie in Parcul ZOO, fie la muzee, la strand...

*voluntari care participa la organizarea Pastelui - fierberea oualelor, probabil si colorarea lor (nu stiu inca), umplerea unor oua de plastic cu candys, organizarea unor activitati....

*programe de orientare pentru potentialii voluntari;

Ca si voluntar, am avut copii timizi cu care am lucrat si mai putin timizi. Hahaha, ce bine mi-ar pica uneori timiditatea unora.

O fetita de 8 ani, de prima data cand m-a vazut, mai bine zis cand m-a auzit vorbind, si-a bagat degetul in gura si nu a mai scos nici un cuvant. Normal, am incercat sa o fac sa spuna cateva cuvinte. Nimic! Dintr-o data imi spune clar si sincer ca "nu ma place". Sa-mi fi vazut fata!? Pe moment nici nu mi-am dat seama ca mi se adreseaza sau ca am inteles bine ce mi-a spus. Acum na, sunt adult si pot accepta usor ca unii oameni ma plac, iar altii mai putin sau deloc. Dar sa vina spus de la un copil.......e prea sincer! De ce nu ma place??? Pentru ca vorbesc ciudat! Hahahaha! E adevarat, normal! Eu, desi ma aud, nu imi dau seama cat de stalcit sau de neaccentuat/accentuat vorbesc. NU imi pot da seama cum sun eu pentru un vorbitor nativ de engleza.

Am incercat sa profit de chestie si sa ma dau "interesanta" (functioneaza cu ceilalti) ca sunt de departe, de undeva din Europa (ca Romania nu ii suna copilei nicicum). Nu cred ca am impresionat-o. In fine, pana la sfarsitul zilei am reusit sa o fac sa coopereze cu mine si sa atingem 30% din obiectivul de invatare.

In alta seara am lucrat cu un baiat de 6 ani. A fost greu sa lucrez cu el ca era foarte tacut, iar cand vorbea vorbele ii erau mult soptite. Ma si vad aplecata asupra lui, cu urechea-mi aproape de gura lui ca sa pot auzi si intelege ce spune. Deci un baiat tacut, linistit, cuminte. Aproape de sfarsitul celor doua ore observ ca ochii lui sunt umezi - se lupta sa isi tina lacrimile. L-am intrabat care e motivul lacrimilor, a tristetii pe care o simte. Mi-a spus ca ii e dor de fratele lui mai mare. Surprinsa ca se deschide atat de usor am continuat sa aflu mai multe despre tristetea lui. Si am aflat ca fratele mai mare e in puscarie si ca parintii lui nu il fac partas al vizitelor la puscarie. Micutul nu stia pentru cat timp fratele lui e inchis. Dar ii lipsea enorm! Fratele cel mare obisnuia sa se joace cu el, sa ii vrobeasca frumos.... I-am sugerat sa ii scrie cat de dor ii e de el, cat de mult il iubeste....Se pare ca deja o facea, dar lipsa unui raspuns inapoi din partea fratelui il facea sa se simta uitat.

M-a impresionat la maxim! Nici nu ne dam seama cat de mult poate afecta un asemenea eveniment un copil. Probabil parintii nici nu se gandesc ca el are propriile lui sentimente, si ca e furios si el pe cele intamplate. Ca adulti avem tendinta sa ne gandim ca doar noi stim ce semnificatie are evenimentul, ca doar noi simtim autentic in raport cu evenimentul si avem tendinta sa desconsidram sentimentele copiilor. Negam ca cel mic intelege ce se intampla si sufera alaturi de noi.

Dar copii ca el sufera in tacere! Se retrag in lumea lor si isi ascund tristetea, lacrimile, furia provocata de absenta unei persoane dragi.

O mamica a dedicat o poezie voluntarilor:

Donnetta Wills, a mother of four Horton’s Kids, wrote you a poem entitled,

“Thank You”.

Thank you for the things you do

The turkeys, the hams, the stuffin’ too

Christmas and Thanksgiving are always good

When the Horton Kids come through our ‘hood

Our stockings are full our turkeys are buff

My holidays are relaxing ‘cause they aren’t so rough

So thank you again for making my family smile

You’re such a blessing and I hope you’ll be around for a while

THANK YOU AGAIN FOR THE THINGS YOU DO

OH YEAH BEFORE I FORGET

“MAY GOD BLESS YOU!”

Voluntariat - normal si firesc

Cum e sa faci voluntariat si sa fie ceva normal, ca o chestie in agenda de lucru? Adica, nu ca o fapta deosebita si iesita din comun la care majoritaea prietenilor sa se mire "waw! voluntariat?" si sa nu stie ce si cum sa gandeasca despre.

In Timisoara nu mi-a trecut prin gand dorinta de a ajuta comunitatea, de a face ceva, sau mai bine zis, de a da fara sa primesc mai nimic inapoi, decat recunostinta (de multe ori neexprimata) a celui care beneficiaza de pe urma actelor mele. As putea blama cultura in care am crescut.........

Dar, am avut o "sefa faina" (Monica) care e inclinata spre a ajuta persoanele nevoiase (batrani, copii orfani, persoane cu handicap....). Monica isi doreste ca peste cativa ani sa poata face cat mai multe acte caritabile. I-am spus ca o admir pentru dorinta si sentimentele ei, dar ca eu din pacate nu prea simt la fel......... Si totusi, uite-ma pe mine pusa in situatia ("sarcina de lucru") de a prelua ideile ei si a organiza activitati sociale - voluntariat. Cine si-ar fi imaginat o Roxana in "don't feel" care la sugestia "sefei" pune baza unui grup de voluntari? In cautarea de "comori" (persoane care sa doreasca sa faca asta) am fost surprinsa sa aflu ca 2 persoane faceau de mult voluntariat. Am fost in faza "waw! in Timisoara sunt oameni care daca vor, gasesc unde sa faca fapte bune". Deci, cultura nu prea are multe de spus! Si am dat strockuri pentru asta, dar tot nu m-am vazut pe mine in situatia lor. Cu toate acestea, proiectele au fost duse pana la capat si sunt sigura ca ele continua cu mult mai mult elan, credinta si voie buna.

Un alt exemplu de voluntar/voluntariat a fost Jonathan, care era in Romania ca voluntar (Peace Corp). Si-a lasat viata fara griji traita in San Franciso ca sa faca ceva, nu pe bani, pentru a ajuta o comunitate. Nu stiu daca vorbim de curaj aici sau de mentalitatea unei culturi noi pentru mine, dar stiu cat de mandru este J pentru decizia luata, pentru tot ce a reusit sa faca in Romania, si pentru persoanele cu probleme care au "profitat" de pe urma lui. Cel mai mult e satisfacut ca a reusit sa aduca zambete si sperante pe fetele beneficiarilor (persoane adulte cu dizabilitati intelectuale). Ideea e ca nu am stiut ce sa cred despre el la inceput - pentru noi, sau mai bine zis pentru mine, era ciudat sa iti lasi casa, masa, familie, servici si sa pleci asa "in lume" sa faci voluntariat. Auzi tu, voluntariat!! Si nu o luna ci doi ani. Doi ani, sa faci o pauza de la viata personala si sa o dedici altora. Felicitari celor multi care fac asta, felicitari celor care promoveaza voluntariatul ca pe ceva normal.

Nu a trecut prea mult ca sa realizez ca nevoia de voluntariat e bine promovata aici, in US: citesc anunturi peste tot, reclame sau aud ca se organizeaza evenimente la care oricine e binevenit sa ajute. Institutiile au un program bine pus la punct de voluntariat. Plus oamenii, aici, fac asta de la sine. Si nu sunt doar cativa, ci majoritatea.

De exemplu, am vazut familii care, de Thanksgiven Day, au impartit mancare cersetorilor din parcuri. La venirea iernii si deci a frigului ceva asociatii au impartit paturi acestora. In alta zi s-a organizat un "grill party" (l-am numit eu;)) in parcuri, ca acestia sa aiba mancare proaspata si calda.

Eu vad si gandesc putin diferit acest ajutor. E ok sa ii ajuti, dar mi se pare putin aiurea sa oferi un confort minim astfel incat aceste persoane sa poata face fata iernii si deci sa te impiedici zilnic de ei cand trebuie sa treci printr-un parc......E lucrul care nu imi place deloc aici: sa nu pot sta in parc pe o banca sau pe iarba si sa citesc o carte.

Sau, alte firme, in anumite zile, la pauza de pranz un numar de angajati merg la scoala din apropiere sa supravegheze copiii, cat invatatoarele isi iau pranzul. Si probabil exemplele ar curge de la sine, daca as fi in contact mai mult cu acest gen de activitate.

E o introducere lunga pentru noua mea experienta ca voluntar in America. (va urma)

"Only a life lived for others is a life worthwhile" - Albert Einstein