Is Washington a more secure city than others?

Waw, sunt socata de ce s-a intamplat azi in Washington, DC.

Smithsonian museums ofera tutoror intrare libera la mai bine de 19 muzee. Muzeul meu preferat e Holocaust museum, muzeu care atrage o multime de turisti. Imi place sa imi petrec timpul acolo, sa ascult povestirile celor care au supravietuit.....De fiecare data ies trista, dar bucuroasa ca asa ceva nu mai e acum.

Azi un barbat a intrat in Holocaust museum si a inceput sa traga cu pusca - se zice la TV ca era o pusca de vanatoare. Doi oameni au fost raniti. "Agresorul" grav impuscat si el. Au fost dusi la spital. Recunosc ca deja ma intrebasem daca agresorul e arab! Nu mi-a venit sa cred cand au anuntat ca tipul care a atacat e alb si are 89 de ani.

Toti vizitatorii au fost evacuati din muzeu, iar martori carora li s-a luat interviu au fost multumiti de rapiditatea cu care securitatea muzeului a raspuns atacului. Au multumit acestor angajati de calmul cu care au organizat evacuarea muzeului. S-a confirmat ca securitatea care lucreaza in Holocaust museum e antrenata ptr asemnea evenimente, stiindu-se ca acest muzeu e amenintat inca de la deschiderea lui. Nu am stiut asta, dar daca ei zic asa o fi! Explicatia ar fi ca sunt o multime de persoane care nu cred ca aceste evenimente au avut loc, care sunt de acord cu ideile lui Hitler.....

Dupa cateva ore, la TV a aparut anuntul "Security guard killed during museum shooting". A fost cel mai greu lucru de acceptat. Adica am simtit ca e prea de tot, prea REAL!!

Oamenii au reactionat imediat si au pus flori, au aprins lumanari in memoriam, la intrarea in muzeu. Pe bune, acesti oameni stiu sa reactioneze imediat. Nu asteapta sa treaca timpul si apoi sa jeleasca, sau sa ajute.

Toata ziua, la stirile TV, s-a comentat despre eveniment. La un moment dat, prezentatorului nu ii venea sa creada ca tocmai in Washington DC si mai ales la 10 min departare de Casa Alba cineva are curajul sa iasa in lume si sa isi manifeste furia intr-un mod extrem de agresiv. Sincer, nu am inteles ce are Washington-ul mai presus de restul oraselor. Adica, de ce aici ar trebui sa fie liniste si pace, pe cand in alte parti e "de asteptat" sa fie impuscaturi? Nu sunt de acord cu afirmatia tipului. :(

Stii, de mic ai invatat ca trebuie sa fii vigilent, ca e bine sa te uiti in jurul tau si sa fi pe faza la tot ce se intampla, in ideea de a te proteja. Come on! Ce viata e aia? Adica merg intr-un magazin, sau intr-un parc si in loc sa traiesc momentul si sa ma bucur de ceea ce vad, eu ar trebui sa stau stresata, cu ochii in patru si sa studiez oamenii care ma inconjoara. Si ce vad? Cupluri cu copii, persoane singure, batrani, negrii, albi, arabi, asiatici, scunzi, inalti......Si? Cum sau Ce sa gandesc despre fiecare? Sau ar trebui sa fiu mai "precauta" in preajma arabilor? sau poate a negrilor?? Care natie e mai agresiva, mai razbunatoare......?

Uite ca de data asta un alb la 90 de ani iese din tiparele "securitatii" invatate sau preluate din realitatea altora.....

Jonathan imi spunea, cand ne pregateam sa ne mutam in US, ca nu doar in US se intampla grazavii pe strada (cum vezi in filme) ci in orice tara e bine sa fii precaut. Precaut in sensul ca nu umblii noaptea pe strazi singura - ceea ce nu prea faceam nici in Timisoara, oras pe care eu il consider inca safe; sau nu umblii cu capul plecat ca sa arati ca ti-e teama.......Astea au fost sfaturile lui ;)

Deci, nu iti petreci ziua concentrandu-te in a prezice viitorul tragic dar nici nu intri in mijlocul galcevii.

Sarbatori departe

Cum e sa treaca lucrurile, evenimentele pe langa tine? Prima reactie de a raspunde la intrebare e "depinde". Asa spun si eu.

Nu sunt eu o mare bucatareasa in general, iar cand vine vorba de "tinerea" sarbatorilor eram undeva pe la mijloc, sau si mai sincer la marginea dintre deloc si a face ceva specific sarbatorii respective. Adica, de Pasti nu vopseam nici un ou, dar facem pasca si o singura data am facut oua umplute. Restul pica pe umerii mamii, care facea toate merindele de la A - Z. Iar eu veneam cu "gagiul" si luam pranzul impreuna, ca in familie ;)

Anul asta a fost cu totul si cu totul diferit.

Desi am vrut sa fac pasca, mai mult pentru ca imi place si imi era dor, nu am gasit in orasul asta branza de vaci. Nu e si nu e!!! Am intrebat alti prieteni romani cu ce as putea-o inlocui - de parca o poti inlocui...hahaha. Raspunsul a fost ca intr-adevar nu gasesc la magazinele "normale", dar gasesc la magazinele rusesti si poate la cele grecesti. Ok, am primit raspunsul!! Dar unde sa dau eu de magazine rusesti?? Am mers mai departe cu intrebatul la prieteni americani, care s-au uitat la mine putin ciudat, si mi-au spus ca in Washington nu sunt decat restaurante rusesti. Mda, merci!! Adevarul e ca e plin orasul de restaurante din toate colturile lumii.

M-am reintors la "prietenul" meu care ma ajuta sa gasesc raspunsuri, sa ies din plictiseala si totodata ma ajuta sa uit de notiunea "timp". So, back la Google! ;) Si aflu ca branza mea de vaci e intr-adevar in magazinele rusesti, dar aceste magazine sunt in Virginia state, nu in DC. Si uite asa am renuntat sa mai fac pasca!

Cu inrosirea oualelor e alta poveste. Aici, nu am fost motivata deloc. Nici macar nu mi-am batut capul sa caut vopsea de oua - care oricum nu mi-a iesit in fata ochilor in "alimentarile" in care fac "piata". Lipsa de motivatie a venit de la faptul ca nu am avut cu cine sa ciocnesc :( Prieteni romani prin apropiere nu am, iar Jonathan nu sarbatoreste Pastele, iar de ciocnit oua nici atat. Astfel ca de Pasti nu am facut nimic deosebit - doar o zi normala de weekend.

Intr-un fel am fost trista simtind lipsa sarbatoririi Pastelui alaturi de familie, sau alaturi de prieteni. Mai ales ca am vazut pozele Laviniei. Lavi, care e in Canada, a vopsit ouale, a avut cozonaci (mmmm, am pierdut gustul acestora de ceva vreme) si familia (matusa) alaturi la masa de Pasti.

Jonathan mi-a spus ca atunci cand vom avea copil voi fi mai motivata sa sarbatoresc Pastele in mod traditional. Pana atunci, mai usor e sa adun ceva romani pe langa mine cu care sa petrec sarbatorile.

Fictiune si ritual de zi cu zi

Am inceput sa citesc un roman (Murdering Mr Monti), foarte funy, usor de citit si rupt din realitate. Realitate nu doar a ceea ce se intampla in carte, ci si a locurilor - actiunea se petrece in Washington, DC si in imprejurimile lui. Astfel ca particip activ, ca o umbra alaturi de personaje si de locurile pe care acestea le traverseaza. Ba chiar imi fac notite cu ce sa mai vizitez, ce evenimente apar in anumite luni. Cel mai misto, am aflat despre un hotel, aici in DC, care are restaurantul in top - de unde se vede tot orasul. Tipa din poveste spune ca ii place sa isi ia lunch-urile acolo ptr ca e private si un view superb.

Astfel ca, mi-am propus ca de ziua lui Jonathan sa-i fac o surpriza si sa luam o cina romantica acolo (depinde de preturi ;)). Inca nu stiu adresa, dar stiu numele hotelului. Partea mai nashpa e, ca aici sunt cate 2-3 hoteluri din fiecare lant hotelier. Ieri, de exemplu, am trecut pe langa acel hotel, dar cand am intrat sa vad cum e restaurantul am fost surprinsa sa vad ca restaurantul e la subsol. Deci nu e cel la care ma gandisem prima data. Noroc cu internetul care face ca tot ce la inceput pare inabordabil, cu "nu stiu" in minte, sa gasesti solutiile la toate nazdraveniile care iti trec prin cap cu semnul intrebarii la final.

So, citind cartea am sentimentul de "a apartine" cartii si evenimentelor.

Culmea e ca, ieri, vizionand filmul "State of Play" cu Ben Afleck and Russel Crow am avut aceleasi "trairi". M-am simtit ca un copil care se bucura ca stie in ce statie de metrou sunt actorii, pe ce strazi au filmat, in ce baruri au mancat..........locuri foarte comune, acum, pentru mine.

Nu mi-am propus sa transmit ceva clar cu asta, doar sentimentul placut de a fi intr-un oras in care se intampla lucruri, atat povestite in carti cat si anuntate in ziarele locale.

Rosu sangeriu

Desi e cam tarziu pentru constatarea pe care o voi face, ma garabesc sa scriu in penultima zi a lui Martie.

Toata iarna m-am minunat si m-am infrigurat cand vedeam domnisoarele pe strazile americane. Frig de nu mai stiai cum sa te incovoiesti sub palton, cand vezi trecand pe langa tine, cu nosalanta si cu caldura sufleteasca poate, o tantilica in fusta scurta. O sa zici si ce-i cu asta!? Stai asa.......piciorusele-i golete erau expuse la temperatura de afara. In picioarele desculte avea slapi de plaja........unghiile ii erau rosii sangeriu. De la oja sau de la frig????

Ca si voi, mi-am spus - no, o fi exceptia. Dar nuuuu!!! Iarna e lunga si e frig ca in Timisoara, asa ca am avut sanse sa ma minunez de rezistenta la frig a acestei natii feminine. Nu odata am vazut femei in pantofi fara ciorapi si cu degetelele la aer!

Afara ninge.......eu in cizme, ca omul normal (consider), alte persoana feminine cu picioarele in slapi. Da, slapi!!!!......Nu pot intelege pentru ce sacrificiul?? Ca pe bune, nu e loc de a crede ca sunt calduroase la picioare! Aiurea, nu cumpar faza asta pentru ca li se vedeau venele vinetii si unghiile rosiiiiiii!

Si ca sa nu ma luati drept un critic de incaltaminte, sau critic la adresa americancelor, va spui ca pe la inceputul lui februarie m-am dus sa imi cumpar "cipicei" (le spun asa pantofilor fara toc, care se poarta de cativa ani primavara si vara). De ce "cipicei" iarna, in luna lui Gerar??? Pentru ca erau la reducere fratilor! La reducere de reducere! Si aici in US am invatat sa am rabdare mare pana vine reducerea! Oricum, am crezut ca cipiceii or avea ceva defecte, sau pe acolo.......dar vanzatorul mirat de intrebarea mea "De ce sunt la reducere?" mi-a raspuns mirat si el: "Ca se termina iarna si nu se mai poarta!"

Ca sa vezi ce tuta sunt! Se termina iarna si normal ca nimeni nu mai poarta pantofi de .......primavara!?

Deci dragele mele, ce cizme si sosete de lana crosetate de bunica........aiurea!! Piciorul gol golut, cu pedichiura la zi, normal, si la aer curat cu el, la temperaturi de -4 grade!!!

Cate sacrificii face o femeie sa fie la vedere?

Carcotasa din mine, ii spunea lui Jonathan ca femeile astea poate sunt ele sexi, dar si cu muci la nas! Mmmmmmmm ce sexiiii!

Diary equal on line communication??

Mi s-a parut interesant filmuletul. 

http://www.youtube.com/watch?v=PN2HAroA12w

Noile cai de comunicare iti dau impresia ca ai multi prieteni care te "Asculta", care sunt atenti la ce faci sau spui..........dar sunt oare cu adevarat prietenii tai?? Cate comentarii ai pe pagina ta de blog la fiecare articol si cati "prieteni" ai in lista de urmarire??

Da, ne spuem ca scriem pentru noi, dar undeva acolo speram ca si alticneva sa fie curios de ce ni se intampla. Poate chiar sa fie partas activ la unul din lucrurile impartasite. Unde sunt strok-urile, daca nimeni nu "ne" citeste, sau daca ne citeste nu da un feedback? Nu facem nimic doar ca sa fim ignorati. Nu e ceea ce cautam!

Imi place sa citesc ce spun altii, chiar daca nu-i cunosc. Rar fac comentarii....Cineva spunea ca  blogul "Este o carte de vizita si un loc unde poti spune cine esti, ce crezi si unde vrei sa ajungi." Inclin sa cred ca nu e departe de adevar, dar de multe ori e doar "one way communication". Si o comunicare adevarata e in ambele sensuri!! Nu?

Si atunci.........

de ce ne lasam bombardati cu atat de multe variante de a "comunica" online? (facebook, twitter, blog......). 

Cand eram mai tinerica, faceam lucrul acesta in jurnal - jurnal ale caror pagini le consideram "secrete" personale si nu vroiam sa le citeasca nimeni. Acum scriu pe blog si facebook ca sa ce? Ca sa am falsa impresie ca impartasesc cu cineva, in mod autentic, ale mele sentimentele si trairi?

Care e motivul pentru care voi ati ales sa aveti propriul blog? Ce va aduce nou cand cititi cele scrise de altii? - am pus intrebari ca sa adun cateva "puncte" la comentarii ;)

Mandru de a fi roman?!

De cate ori cineva imi aude accentul ma intreaba de unde sunt. Si cu mandrie in glas spun ca sunt din Romania. Unii stiu pe unde se afla, altii mai putin. Unii ma intreaba cum e in Romania si daca imi place in Wasington. Le descriu cat mai frumos tara mea, cu care ma mandresc!

In ultimele saptamani am primit si eu, noutatile evenimentelor cu si despre tigani, romani si italieni ce au circulat pe interent.

Am semnat petitia ce a circulat pe net si m-am minunat de "puterea" tiganilor, putere pe care noi se pare ca o tot negam sau ne facem ca nu vedem, nu auzim.

Intr-o duminica, butonand la TV dau de o emisiune concurs ce se petrecea la noi in tara (Romania). Nu e o emisiune pe care o vizionez, deci m-am prins de reguli pe parcurs. Sunt 7 echipe, cate 2 in echipa, care trebuie sa ajunga din Frankfurt (in cazul respectiv) la Bucuresti. Fiecare echipa e pe cont propriu cu gasit aeroport, zbor, taxi.....

Ajunsi in Bucuresti au de gasit o anumita Sala de Gimnastica, unde unul din parteneri trebuie sa se imbrace in costumul de gimnastica national si are de facut cateva figuri la 3 aparate: sol, paralele si barna. A fost dragut sa ii vezi pierzandu-si echilibrul, sa vezi barbati imbracati in costumul fetelor de gimnastica (asta ptr ca nu toate echipele sunt mixte). Ok, pana la urma toti reusesc sa treaca probele cu chiu cu vai.

Urmatoarea proba era sa merga in Brasov si sa gaseasca Biserica Neagra. Noroc ca romanii nostri stiu engleza si le-a fost usor sa gaseasca taxi, iar soferul sa-i inteleaga si sa ii duca la Biserica Neagra. Ajunsi acolo aveau de ales intre doua probe:

*Castelul Bran si

*The gipsy move .

Din 7 echipe, 4 au ales "the gipsy move" in ideea ca e mai usor - gandidu-se ca au doar de dansat, iar 3 au ales Castelul Bran.

Toate bune si frumoase, desi nu mi-a placut ideea cu tiganii. Ca sa ma irit si mai tare cand am vazut in ce anume consta proba. Satra de tigani se afla in plin camp, cu muzica si dans si cu "gunoaiele" aferente, gen: roti de masina, carcasa de la masina, mobila, fier...... So, proba nu a costat in dansul tiganilor, ci in a-i ajuta pe tigani sa se mute. Tipic, tiganii se chefuiau, iar echipele trebuiau sa le mute boarfele. JENANT!!! La un moment dat o echipa nu isi mai gasea haina si borseta cu acte. Barbatul din echipa incepuse speriat sa le caute si ii spunea partenerei ca tiganii fura, ca pentru asta sunt ei renumiti...si ca ce se face el fara pasaport, viza.... In final, lucrurile respective nu erau furate, cred ca le uitase intr-o caruta.

Nu stiu de ce m-am pus sa scriu asta, dar vizionand emisiunea si stiind ce se petrece in realitate in Italia, Elvetia m-am enervat foarte tare sa vad ca pe langa Nadia Comaneci, Biserica Neagra, Castelu Bran, tiganii reprezinta istoria noastra sau, daca nu istorie, ceva semnificativ ptr tara. M-am intrebat cine e raspunzator cu partea asta?? Chiar nu au putut sa gaseasca altceva??? Incredibil cum ne afisam in fata strainilor. Singuri ne promovam astfel.

Si acum cand scriu simt ca devin furioasa pe noi romanii ca lasam sa aratam, ca specific tarii, satra de tigani. Recunosc ca am simtit cum o rusine ma inconjoara in a mai spune ca vin din R omania. Sper sa depasesc aceasta "rusine", pentru ca am multe alte motive pentru care vorbele "dulce Romanie" sunt valabile.

Angels Eyes (john hiatt)

Facusem o lunga introducere pentru a ajunge intr-un final la mine, la voluntarul din mine.

Deci cu tot backgroundul si cu exemplele altora, mi-am promis mie ca voi ajuta si ma voi implica in comunitatea in care ma voi afla. Nu stiam ce anume inseamna asta si ce optinui voi avea. Nu stiam, atunci, daca o sa-mi placa sau nu. Si am avut aceasta intrebare pana acum cateva saptamani cand, mi-am dat seama ca nu conteaza atat de mult daca imi place sau nu, cat ceea ce primesc la sfarsitul voluntariatului de la cei cu care interactionez. Si ceea ce primesc imi place. :)

Pana la urma am ales sa fiu tutore voluntar la "Horton's kids" - o organizatie nonprofit care are ca scop sa ridice nivelul educational al unor copii intre 4 ani-17 ani. Acesti copii (toti negrii) locuiesc la numai 3 mile de Capitol, in Anacostia - o zona recunoscuta pentru "razboaiele cu gloante". Eu imi imaginez ca e cam ce vedem in filme. S-ar putea sa nu fiu departe de realitate. De ce spun asta? Pentru ca nu exista copil care sa nu fi pierdut pe cineva drag, sau sa nu aiba fratele, verisorul in puscarie.

Acest NGO este foarte bine organizat si promovat, ca mai toate actiunile caritabile de aici. Vazusem anuntul in ziar, unde spuneau ca au o lista lunga de copii in asteptare si ca le trebuie mai multi tutori voluntari.

Pentru atingerea obiectivului- educatie:

*3 autobuze merg in acea zona, aduna copiii si ii aduce intr-una din cladirile renumite de langa Capitol - cladirea guvernatorilor US, care le-a pus la dispozitie cateva sali;

*fiecare copil are dosarul personal cu obiectivele de invatare specific;

*voluntarii isi petrec 2 ore one-to-one cu cate un copil, timp in care fac temele (la copii mai mari), sau ii invata sa scrie, sa citeasca (la cei mici);

*sunt in prezent 140 de copii, deci aproape 200 de voluntari, in care intra si acele persoane ce au rol de "back-up" al voluntarilor care nu pot ajunge in acea zi.

*voluntari care duminica ajuta la organizarea si desfasurarea "mini excursiilor" - fie in Parcul ZOO, fie la muzee, la strand...

*voluntari care participa la organizarea Pastelui - fierberea oualelor, probabil si colorarea lor (nu stiu inca), umplerea unor oua de plastic cu candys, organizarea unor activitati....

*programe de orientare pentru potentialii voluntari;

Ca si voluntar, am avut copii timizi cu care am lucrat si mai putin timizi. Hahaha, ce bine mi-ar pica uneori timiditatea unora.

O fetita de 8 ani, de prima data cand m-a vazut, mai bine zis cand m-a auzit vorbind, si-a bagat degetul in gura si nu a mai scos nici un cuvant. Normal, am incercat sa o fac sa spuna cateva cuvinte. Nimic! Dintr-o data imi spune clar si sincer ca "nu ma place". Sa-mi fi vazut fata!? Pe moment nici nu mi-am dat seama ca mi se adreseaza sau ca am inteles bine ce mi-a spus. Acum na, sunt adult si pot accepta usor ca unii oameni ma plac, iar altii mai putin sau deloc. Dar sa vina spus de la un copil.......e prea sincer! De ce nu ma place??? Pentru ca vorbesc ciudat! Hahahaha! E adevarat, normal! Eu, desi ma aud, nu imi dau seama cat de stalcit sau de neaccentuat/accentuat vorbesc. NU imi pot da seama cum sun eu pentru un vorbitor nativ de engleza.

Am incercat sa profit de chestie si sa ma dau "interesanta" (functioneaza cu ceilalti) ca sunt de departe, de undeva din Europa (ca Romania nu ii suna copilei nicicum). Nu cred ca am impresionat-o. In fine, pana la sfarsitul zilei am reusit sa o fac sa coopereze cu mine si sa atingem 30% din obiectivul de invatare.

In alta seara am lucrat cu un baiat de 6 ani. A fost greu sa lucrez cu el ca era foarte tacut, iar cand vorbea vorbele ii erau mult soptite. Ma si vad aplecata asupra lui, cu urechea-mi aproape de gura lui ca sa pot auzi si intelege ce spune. Deci un baiat tacut, linistit, cuminte. Aproape de sfarsitul celor doua ore observ ca ochii lui sunt umezi - se lupta sa isi tina lacrimile. L-am intrabat care e motivul lacrimilor, a tristetii pe care o simte. Mi-a spus ca ii e dor de fratele lui mai mare. Surprinsa ca se deschide atat de usor am continuat sa aflu mai multe despre tristetea lui. Si am aflat ca fratele mai mare e in puscarie si ca parintii lui nu il fac partas al vizitelor la puscarie. Micutul nu stia pentru cat timp fratele lui e inchis. Dar ii lipsea enorm! Fratele cel mare obisnuia sa se joace cu el, sa ii vrobeasca frumos.... I-am sugerat sa ii scrie cat de dor ii e de el, cat de mult il iubeste....Se pare ca deja o facea, dar lipsa unui raspuns inapoi din partea fratelui il facea sa se simta uitat.

M-a impresionat la maxim! Nici nu ne dam seama cat de mult poate afecta un asemenea eveniment un copil. Probabil parintii nici nu se gandesc ca el are propriile lui sentimente, si ca e furios si el pe cele intamplate. Ca adulti avem tendinta sa ne gandim ca doar noi stim ce semnificatie are evenimentul, ca doar noi simtim autentic in raport cu evenimentul si avem tendinta sa desconsidram sentimentele copiilor. Negam ca cel mic intelege ce se intampla si sufera alaturi de noi.

Dar copii ca el sufera in tacere! Se retrag in lumea lor si isi ascund tristetea, lacrimile, furia provocata de absenta unei persoane dragi.

O mamica a dedicat o poezie voluntarilor:

Donnetta Wills, a mother of four Horton’s Kids, wrote you a poem entitled,

“Thank You”.

Thank you for the things you do

The turkeys, the hams, the stuffin’ too

Christmas and Thanksgiving are always good

When the Horton Kids come through our ‘hood

Our stockings are full our turkeys are buff

My holidays are relaxing ‘cause they aren’t so rough

So thank you again for making my family smile

You’re such a blessing and I hope you’ll be around for a while

THANK YOU AGAIN FOR THE THINGS YOU DO

OH YEAH BEFORE I FORGET

“MAY GOD BLESS YOU!”