7/13/09

Fellowship


Whether to be a bystander or a person who takes action?

Theoretically, a bystander is an individual who is less likely to offer help in an emergency situation. The greater of number of bystanders, the less likely it is that any one of them will help.

I have a good example of this.

I was riding the metro the other afternoon when a guy stood up from his seat, and moved towards a young blond woman. She was sitting on the outside seat. The guy approached her, and asked her if she would move over. She did. So he took the seat and started to talk to her. Unfortunately I couldn't hear what he was saying to her or how she dealt with him. But it was obvious to all that she was not interested in what he had to say, and she was distressed. Her face was red and she was uncomfortable in the situation.

Everybody in the metro knew what was going on, but nobody interfered. We (Jonathan and me) were wondering why she did not move seats, or why she did not tell him to move. I thought that if I was in her shoes I would just tell him that I am not interested in having a conversation with anyone. I was making up scenarious instead of doing something to help her.

We passed two stops and then, in an instant, another young woman got up from her seat, walked over to the blond, and started to talk with her as if they were friends, acting surprised to see her and speaking to her in a very loud voice...like they had not seen each other in a long, long time. She then asked the guy, very politely, to move and let her sit near her "friend".

For just a moment I almost believed that the two girls knew each other. She just took action and helped the blond girl. I admired this girl a lot!

"Where all think alike, no one thinks very much" Walter Lippman

7/10/09

We've Only Just Begun (The Carpenters) - 1 an si la multi ani


Hei, acum un an am calcat pentru prima data pe "pamantul unde visele devin realitate"..... Eu cu ale mele vise pamantesti: de a prinde noi radacini, a-mi intemeia o familie, a iubi si a fi iubita, a invata si a ma adapta la o noua cultura cu bune si cu rele.

Imi amintesc cu drag de primul contact cu LAX - aeroportul din Los Angeles, unde a trebuit sa stau o ora (dupa 13 ore de zburat cu avionul, dupa difernta orara) pana mi-au luat amprentele si m-au lasat sa merg "libera" pe pamantul american. De la aeroport ne-a asteptat o masina care ne-a dus in San Clemente la mama soacra. Rupta de oboseala, am incercat sa stau treaza sa vad ce "minunatii"vad de pe geamul masinii. Dar am ridicat din umeri si m-am pus efectiv sa dorm.......cat vedeai cu ochii era doar o mare intindere de pamant galben, cu ceva palmieri pe marginea soselei si cateva cladiri scunde in departari. Pe bune, nimic interesant. Ba chiar mi-am intrebat sotul daca asta e America? Nu arata ca in povestirile descrise de altii.....
In fine, tot drumul l-am dormit - am uitat si de griji si de anxietate, de nou si necunoscut, de teama ca nu stiu bine engleza, si de faptul ca ma duceam sa stau pentru cateva luni cu soacra....Am dormit dusaaa! ;)
M-am trezit in fata casei, intr-un loc plin de soare, liniste si flori. Am remarcat ca toate casele sunt joase in stil spaniol si au acelasi design - nu ca la noi care mai de care sa o faca mai inalta, mai colorata, astfel incat sa iti sara in ochi de la distanta.
Faptul ca avusesem sansa sa imi cunosc soacra in Timisoara, cu un an inainte, a redus din stres. Nu imi amintesc cat de mult am socializat in acea zi cu ea, dar stiu ca era dupamasa acolo si ca eu abia imi puteam tine ochii deschisi.
Am petrecut 2 luni in California - 2 luni de miere, imi place mie sa le consider. Fiind aproape de Ocean, de plaje si de oameni fara griji, m-am simtit rasfatata din concediu. Jonathan m-a dus peste tot in zona si m-am bucurat de fiecare val, nisip, pala de vant, fluture, delfin, veverita intalnite la fiecare pas. Of, iubesc ata de mult mirosul Oceanului!!
Imi amintesc ce greu mi-a fost sa ma descurc in magazine - din cauza variatiilor pe acelasi produs din aceeasi gama. E frustrant! De exemplu am petrecut mai bine de 15 minute sa ma decid asupra unei acetone. Ce sa mai vorbim de alte decizii mai importante. ;)

Apoi, dupa atat relax si atatea locuri frumoase ne-am mutat in Washington, DC. Adevarul e, ca in ultimele saptamani de CA incepusem sa jinduiesc dupa viata agitata data de oras, dupa tramvaie si autobuze, zgomote si forfota.
Aici, inca din avion cand am vazut pomii verzi si raul mi-am spus ca seamana cu Timisoara. Si sentimentul asta il am si in prezent :) chiar daca Bega noastra e cu muuult mai mica decat Potomac river de aici.
In Washington, mai greu mi-a fost sa folosesc metrourile, in special sa schimb liniile de metoru. Mi-era mult mai confortabil sa folosesc autobuzul, ca vedeam pe unde "merg". Acum mi se pare asa banal.... Inca mai am probleme cu comandatul in restaurante - chiar si cu ajutorul lui Jonathan (care imi spune "Rox chestia asta iti place") imi ia ceva timp pana comand.
Intre timp mi-am facut "buletin de oras", am cunsocut ceva romani cu care tin legatura. Mai socializez cu colegi de-ai lui Jonathan de la lucru. De fapt, ies in lumea necunoscuta pentru a o cunoaste mai bine. Si din fericire sunt atatea cai care societatea asta iti ofera pentru a "cunoaste".
Iar ca anul sa se termine cu "achievements", ne-am cumparat casutza noastra si masina ..... Radacinile noastre incep sa creasca, sa se ramifice si deci sa se "maturizeze". :) Sunt asa de mandra de noi!! :)

Daca ma uit bine inapoi si la prezent, constat cu placere ca "visele" de acum un an au prins contur. Si e asa de bine!!!

Poti sa crezi ca a trecut deja un an?

"It is possible to fly without motors, but not without knowledge and skill" (Willbur Wright)

6/10/09

Is Washington a more secure city than others?

Waw, sunt socata de ce s-a intamplat azi in Washington, DC.

Smithsonian museums ofera tutoror intrare libera la mai bine de 19 muzee. Muzeul meu preferat e Holocaust museum, muzeu care atrage o multime de turisti. Imi place sa imi petrec timpul acolo, sa ascult povestirile celor care au supravietuit.....De fiecare data ies trista, dar bucuroasa ca asa ceva nu mai e acum.

Azi un barbat a intrat in Holocaust museum si a inceput sa traga cu pusca - se zice la TV ca era o pusca de vanatoare. Doi oameni au fost raniti. "Agresorul" grav impuscat si el. Au fost dusi la spital. Recunosc ca deja ma intrebasem daca agresorul e arab! Nu mi-a venit sa cred cand au anuntat ca tipul care a atacat e alb si are 89 de ani.
Toti vizitatorii au fost evacuati din muzeu, iar martori carora li s-a luat interviu au fost multumiti de rapiditatea cu care securitatea muzeului a raspuns atacului. Au multumit acestor angajati de calmul cu care au organizat evacuarea muzeului. S-a confirmat ca securitatea care lucreaza in Holocaust museum e antrenata ptr asemnea evenimente, stiindu-se ca acest muzeu e amenintat inca de la deschiderea lui. Nu am stiut asta, dar daca ei zic asa o fi! Explicatia ar fi ca sunt o multime de persoane care nu cred ca aceste evenimente au avut loc, care sunt de acord cu ideile lui Hitler.....

Dupa cateva ore, la TV a aparut anuntul "Security guard killed during museum shooting". A fost cel mai greu lucru de acceptat. Adica am simtit ca e prea de tot, prea REAL!!
Oamenii au reactionat imediat si au pus flori, au aprins lumanari in memoriam, la intrarea in muzeu. Pe bune, acesti oameni stiu sa reactioneze imediat. Nu asteapta sa treaca timpul si apoi sa jeleasca, sau sa ajute.

Toata ziua, la stirile TV, s-a comentat despre eveniment. La un moment dat, prezentatorului nu ii venea sa creada ca tocmai in Washington DC si mai ales la 10 min departare de Casa Alba cineva are curajul sa iasa in lume si sa isi manifeste furia intr-un mod extrem de agresiv. Sincer, nu am inteles ce are Washington-ul mai presus de restul oraselor. Adica, de ce aici ar trebui sa fie liniste si pace, pe cand in alte parti e "de asteptat" sa fie impuscaturi? Nu sunt de acord cu afirmatia tipului. :(

Stii, de mic ai invatat ca trebuie sa fii vigilent, ca e bine sa te uiti in jurul tau si sa fi pe faza la tot ce se intampla, in ideea de a te proteja. Come on! Ce viata e aia? Adica merg intr-un magazin, sau intr-un parc si in loc sa traiesc momentul si sa ma bucur de ceea ce vad, eu ar trebui sa stau stresata, cu ochii in patru si sa studiez oamenii care ma inconjoara. Si ce vad? Cupluri cu copii, persoane singure, batrani, negrii, albi, arabi, asiatici, scunzi, inalti......Si? Cum sau Ce sa gandesc despre fiecare? Sau ar trebui sa fiu mai "precauta" in preajma arabilor? sau poate a negrilor?? Care natie e mai agresiva, mai razbunatoare......?
Uite ca de data asta un alb la 90 de ani iese din tiparele "securitatii" invatate sau preluate din realitatea altora.....

Jonathan imi spunea, cand ne pregateam sa ne mutam in US, ca nu doar in US se intampla grazavii pe strada (cum vezi in filme) ci in orice tara e bine sa fii precaut. Precaut in sensul ca nu umblii noaptea pe strazi singura - ceea ce nu prea faceam nici in Timisoara, oras pe care eu il consider inca safe; sau nu umblii cu capul plecat ca sa arati ca ti-e teama.......Astea au fost sfaturile lui ;)

Deci, nu iti petreci ziua concentrandu-te in a prezice viitorul tragic dar nici nu intri in mijlocul galcevii.

4/24/09

Sarbatori departe

Cum e sa treaca lucrurile, evenimentele pe langa tine? Prima reactie de a raspunde la intrebare e "depinde". Asa spun si eu.

Nu sunt eu o mare bucatareasa in general, iar cand vine vorba de "tinerea" sarbatorilor eram undeva pe la mijloc, sau si mai sincer la marginea dintre deloc si a face ceva specific sarbatorii respective. Adica, de Pasti nu vopseam nici un ou, dar facem pasca si o singura data am facut oua umplute. Restul pica pe umerii mamii, care facea toate merindele de la A - Z. Iar eu veneam cu "gagiul" si luam pranzul impreuna, ca in familie ;)

Anul asta a fost cu totul si cu totul diferit.
Desi am vrut sa fac pasca, mai mult pentru ca imi place si imi era dor, nu am gasit in orasul asta branza de vaci. Nu e si nu e!!! Am intrebat alti prieteni romani cu ce as putea-o inlocui - de parca o poti inlocui...hahaha. Raspunsul a fost ca intr-adevar nu gasesc la magazinele "normale", dar gasesc la magazinele rusesti si poate la cele grecesti. Ok, am primit raspunsul!! Dar unde sa dau eu de magazine rusesti?? Am mers mai departe cu intrebatul la prieteni americani, care s-au uitat la mine putin ciudat, si mi-au spus ca in Washington nu sunt decat restaurante rusesti. Mda, merci!! Adevarul e ca e plin orasul de restaurante din toate colturile lumii.
M-am reintors la "prietenul" meu care ma ajuta sa gasesc raspunsuri, sa ies din plictiseala si totodata ma ajuta sa uit de notiunea "timp". So, back la Google! ;) Si aflu ca branza mea de vaci e intr-adevar in magazinele rusesti, dar aceste magazine sunt in Virginia state, nu in DC. Si uite asa am renuntat sa mai fac pasca!

Cu inrosirea oualelor e alta poveste. Aici, nu am fost motivata deloc. Nici macar nu mi-am batut capul sa caut vopsea de oua - care oricum nu mi-a iesit in fata ochilor in "alimentarile" in care fac "piata". Lipsa de motivatie a venit de la faptul ca nu am avut cu cine sa ciocnesc :( Prieteni romani prin apropiere nu am, iar Jonathan nu sarbatoreste Pastele, iar de ciocnit oua nici atat. Astfel ca de Pasti nu am facut nimic deosebit - doar o zi normala de weekend.

Intr-un fel am fost trista simtind lipsa sarbatoririi Pastelui alaturi de familie, sau alaturi de prieteni. Mai ales ca am vazut pozele Laviniei. Lavi, care e in Canada, a vopsit ouale, a avut cozonaci (mmmm, am pierdut gustul acestora de ceva vreme) si familia (matusa) alaturi la masa de Pasti.

Jonathan mi-a spus ca atunci cand vom avea copil voi fi mai motivata sa sarbatoresc Pastele in mod traditional. Pana atunci, mai usor e sa adun ceva romani pe langa mine cu care sa petrec sarbatorile.




4/19/09

Fictiune si ritual de zi cu zi


Am inceput sa citesc un roman (Murdering Mr Monti), foarte funy, usor de citit si rupt din realitate. Realitate nu doar a ceea ce se intampla in carte, ci si a locurilor - actiunea se petrece in Washington, DC si in imprejurimile lui. Astfel ca particip activ, ca o umbra alaturi de personaje si de locurile pe care acestea le traverseaza. Ba chiar imi fac notite cu ce sa mai vizitez, ce evenimente apar in anumite luni. Cel mai misto, am aflat despre un hotel, aici in DC, care are restaurantul in top - de unde se vede tot orasul. Tipa din poveste spune ca ii place sa isi ia lunch-urile acolo ptr ca e private si un view superb.
Astfel ca, mi-am propus ca de ziua lui Jonathan sa-i fac o surpriza si sa luam o cina romantica acolo (depinde de preturi ;)). Inca nu stiu adresa, dar stiu numele hotelului. Partea mai nashpa e, ca aici sunt cate 2-3 hoteluri din fiecare lant hotelier. Ieri, de exemplu, am trecut pe langa acel hotel, dar cand am intrat sa vad cum e restaurantul am fost surprinsa sa vad ca restaurantul e la subsol. Deci nu e cel la care ma gandisem prima data. Noroc cu internetul care face ca tot ce la inceput pare inabordabil, cu "nu stiu" in minte, sa gasesti solutiile la toate nazdraveniile care iti trec prin cap cu semnul intrebarii la final.
So, citind cartea am sentimentul de "a apartine" cartii si evenimentelor.
Culmea e ca, ieri, vizionand filmul "State of Play" cu Ben Afleck and Russel Crow am avut aceleasi "trairi". M-am simtit ca un copil care se bucura ca stie in ce statie de metrou sunt actorii, pe ce strazi au filmat, in ce baruri au mancat..........locuri foarte comune, acum, pentru mine.

Nu mi-am propus sa transmit ceva clar cu asta, doar sentimentul placut de a fi intr-un oras in care se intampla lucruri, atat povestite in carti cat si anuntate in ziarele locale.


3/30/09

Rosu sangeriu


Desi e cam tarziu pentru constatarea pe care o voi face, ma garabesc sa scriu in penultima zi a lui Martie.

Toata iarna m-am minunat si m-am infrigurat cand vedeam domnisoarele pe strazile americane. Frig de nu mai stiai cum sa te incovoiesti sub palton, cand vezi trecand pe langa tine, cu nosalanta si cu caldura sufleteasca poate, o tantilica in fusta scurta. O sa zici si ce-i cu asta!? Stai asa.......piciorusele-i golete erau expuse la temperatura de afara. In picioarele desculte avea slapi de plaja........unghiile ii erau rosii sangeriu. De la oja sau de la frig????
Ca si voi, mi-am spus - no, o fi exceptia. Dar nuuuu!!! Iarna e lunga si e frig ca in Timisoara, asa ca am avut sanse sa ma minunez de rezistenta la frig a acestei natii feminine. Nu odata am vazut femei in pantofi fara ciorapi si cu degetelele la aer!

Afara ninge.......eu in cizme, ca omul normal (consider), alte persoana feminine cu picioarele in slapi. Da, slapi!!!!......Nu pot intelege pentru ce sacrificiul?? Ca pe bune, nu e loc de a crede ca sunt calduroase la picioare! Aiurea, nu cumpar faza asta pentru ca li se vedeau venele vinetii si unghiile rosiiiiiii!

Si ca sa nu ma luati drept un critic de incaltaminte, sau critic la adresa americancelor, va spui ca pe la inceputul lui februarie m-am dus sa imi cumpar "cipicei" (le spun asa pantofilor fara toc, care se poarta de cativa ani primavara si vara). De ce "cipicei" iarna, in luna lui Gerar??? Pentru ca erau la reducere fratilor! La reducere de reducere! Si aici in US am invatat sa am rabdare mare pana vine reducerea! Oricum, am crezut ca cipiceii or avea ceva defecte, sau pe acolo.......dar vanzatorul mirat de intrebarea mea "De ce sunt la reducere?" mi-a raspuns mirat si el: "Ca se termina iarna si nu se mai poarta!"
Ca sa vezi ce tuta sunt! Se termina iarna si normal ca nimeni nu mai poarta pantofi de .......primavara!?

Deci dragele mele, ce cizme si sosete de lana crosetate de bunica........aiurea!! Piciorul gol golut, cu pedichiura la zi, normal, si la aer curat cu el, la temperaturi de -4 grade!!!

Cate sacrificii face o femeie sa fie la vedere?
Carcotasa din mine, ii spunea lui Jonathan ca femeile astea poate sunt ele sexi, dar si cu muci la nas! Mmmmmmmm ce sexiiii!



3/23/09

Diary equal on line communication??



Mi s-a parut interesant filmuletul. 


Noile cai de comunicare iti dau impresia ca ai multi prieteni care te "Asculta", care sunt atenti la ce faci sau spui..........dar sunt oare cu adevarat prietenii tai?? Cate comentarii ai pe pagina ta de blog la fiecare articol si cati "prieteni" ai in lista de urmarire??

Da, ne spuem ca scriem pentru noi, dar undeva acolo speram ca si alticneva sa fie curios de ce ni se intampla. Poate chiar sa fie partas activ la unul din lucrurile impartasite. Unde sunt strok-urile, daca nimeni nu "ne" citeste, sau daca ne citeste nu da un feedback? Nu facem nimic doar ca sa fim ignorati. Nu e ceea ce cautam!

Imi place sa citesc ce spun altii, chiar daca nu-i cunosc. Rar fac comentarii....Cineva spunea ca  blogul "Este o carte de vizita si un loc unde poti spune cine esti, ce crezi si unde vrei sa ajungi." Inclin sa cred ca nu e departe de adevar, dar de multe ori e doar "one way communication". Si o comunicare adevarata e in ambele sensuri!! Nu?
Si atunci.........
de ce ne lasam bombardati cu atat de multe variante de a "comunica" online? (facebook, twitter, blog......). 
Cand eram mai tinerica, faceam lucrul acesta in jurnal - jurnal ale caror pagini le consideram "secrete" personale si nu vroiam sa le citeasca nimeni. Acum scriu pe blog si facebook ca sa ce? Ca sa am falsa impresie ca impartasesc cu cineva, in mod autentic, ale mele sentimentele si trairi?

Care e motivul pentru care voi ati ales sa aveti propriul blog? Ce va aduce nou cand cititi cele scrise de altii? - am pus intrebari ca sa adun cateva "puncte" la comentarii ;)