Voluntariat - normal si firesc

Cum e sa faci voluntariat si sa fie ceva normal, ca o chestie in agenda de lucru? Adica, nu ca o fapta deosebita si iesita din comun la care majoritaea prietenilor sa se mire "waw! voluntariat?" si sa nu stie ce si cum sa gandeasca despre.

In Timisoara nu mi-a trecut prin gand dorinta de a ajuta comunitatea, de a face ceva, sau mai bine zis, de a da fara sa primesc mai nimic inapoi, decat recunostinta (de multe ori neexprimata) a celui care beneficiaza de pe urma actelor mele. As putea blama cultura in care am crescut.........

Dar, am avut o "sefa faina" (Monica) care e inclinata spre a ajuta persoanele nevoiase (batrani, copii orfani, persoane cu handicap....). Monica isi doreste ca peste cativa ani sa poata face cat mai multe acte caritabile. I-am spus ca o admir pentru dorinta si sentimentele ei, dar ca eu din pacate nu prea simt la fel......... Si totusi, uite-ma pe mine pusa in situatia ("sarcina de lucru") de a prelua ideile ei si a organiza activitati sociale - voluntariat. Cine si-ar fi imaginat o Roxana in "don't feel" care la sugestia "sefei" pune baza unui grup de voluntari? In cautarea de "comori" (persoane care sa doreasca sa faca asta) am fost surprinsa sa aflu ca 2 persoane faceau de mult voluntariat. Am fost in faza "waw! in Timisoara sunt oameni care daca vor, gasesc unde sa faca fapte bune". Deci, cultura nu prea are multe de spus! Si am dat strockuri pentru asta, dar tot nu m-am vazut pe mine in situatia lor. Cu toate acestea, proiectele au fost duse pana la capat si sunt sigura ca ele continua cu mult mai mult elan, credinta si voie buna.

Un alt exemplu de voluntar/voluntariat a fost Jonathan, care era in Romania ca voluntar (Peace Corp). Si-a lasat viata fara griji traita in San Franciso ca sa faca ceva, nu pe bani, pentru a ajuta o comunitate. Nu stiu daca vorbim de curaj aici sau de mentalitatea unei culturi noi pentru mine, dar stiu cat de mandru este J pentru decizia luata, pentru tot ce a reusit sa faca in Romania, si pentru persoanele cu probleme care au "profitat" de pe urma lui. Cel mai mult e satisfacut ca a reusit sa aduca zambete si sperante pe fetele beneficiarilor (persoane adulte cu dizabilitati intelectuale). Ideea e ca nu am stiut ce sa cred despre el la inceput - pentru noi, sau mai bine zis pentru mine, era ciudat sa iti lasi casa, masa, familie, servici si sa pleci asa "in lume" sa faci voluntariat. Auzi tu, voluntariat!! Si nu o luna ci doi ani. Doi ani, sa faci o pauza de la viata personala si sa o dedici altora. Felicitari celor multi care fac asta, felicitari celor care promoveaza voluntariatul ca pe ceva normal.

Nu a trecut prea mult ca sa realizez ca nevoia de voluntariat e bine promovata aici, in US: citesc anunturi peste tot, reclame sau aud ca se organizeaza evenimente la care oricine e binevenit sa ajute. Institutiile au un program bine pus la punct de voluntariat. Plus oamenii, aici, fac asta de la sine. Si nu sunt doar cativa, ci majoritatea.

De exemplu, am vazut familii care, de Thanksgiven Day, au impartit mancare cersetorilor din parcuri. La venirea iernii si deci a frigului ceva asociatii au impartit paturi acestora. In alta zi s-a organizat un "grill party" (l-am numit eu;)) in parcuri, ca acestia sa aiba mancare proaspata si calda.

Eu vad si gandesc putin diferit acest ajutor. E ok sa ii ajuti, dar mi se pare putin aiurea sa oferi un confort minim astfel incat aceste persoane sa poata face fata iernii si deci sa te impiedici zilnic de ei cand trebuie sa treci printr-un parc......E lucrul care nu imi place deloc aici: sa nu pot sta in parc pe o banca sau pe iarba si sa citesc o carte.

Sau, alte firme, in anumite zile, la pauza de pranz un numar de angajati merg la scoala din apropiere sa supravegheze copiii, cat invatatoarele isi iau pranzul. Si probabil exemplele ar curge de la sine, daca as fi in contact mai mult cu acest gen de activitate.

E o introducere lunga pentru noua mea experienta ca voluntar in America. (va urma)

"Only a life lived for others is a life worthwhile" - Albert Einstein